Boala

Nu stiu ce e cu Lucian... de doua zile e intr-un somn agitat, ciudat. Asta nu e normal, suntem antrenati pentru sase ore de somn. Doctorii i-au facut toate testele, dar nu stim ce are. Totul e normal. Eu si Dan stam de atunci tot timpul langa el, nu am mancat, abia putem sa ne inghitim cafeaua, de somn nici nu mai zic. Ovid a mai atipit, dar e normal, e doar un copil, chiar si la douazeci de ani. Sper sa nu il pierdem pe Lucian...
Ceea ce e si mai ciudat este ca uneori se trezeste, ca dintr-un cosmar, se uita buimacit in jur si adoarme la loc. Odata a strigat, aproape cu disperare, "Nu, trebuie sa ma intorc, trebuie sa o apar!". Nu stiu ce inseamna asta. Nici nu am indraznit sa le spunem medicilor.
Au mai trecut doua ore, s-a oprit din zvarcolit, doarme linistit ca un prunc. Orice ar fi fost, pare ca a disparut. Dan s-a dus sa se schimbe si sa se spele, iar cand se intoarce ma duc sa ma culc. Nu mai pot. Nu mai pot, oricat de mult l-as...
-Aaahh...
-Te-ai trezit! Dane! Dane vino incoa! Te simti bine?
-Piciule fir-ai sa fii ce ai patit. Ne-am speriat de moarte.
-Luciane!
-Unde sunt? De ce ma simt ca si cum as fi fost zdrobit de doi elefanti?
-Dormi de doua zile.. Sau, nu stiu, ceva ce parea a fi somn. Ce ai visat?
-Nu conteaza.. Aratati oribil! Ce ati facut?
-Te veghem pe tine! Fii atent la el, el viseaza gagici si noi nu mai puteam de grija. Cine era, era buna macar?
-Huh? Ce vrei sa zici Dane?
-Hai toti sa ne spalam si sa mancam ceva. Luciane, faci cinste, ne datorezi asta!
-Am de ales?

A fost odata...

A fost odata ca niciodata oamenii, niste luptatori bravi si puternici, aparandu-si pamanturile cu fierul sabiilor lor, gata sa moara pentru ce considerau ei drag. Si mai erau pe atunci si soparlele scheletice, un neam de vrajitori, dar si de luptatori, agili si destepti. Si intre aceste doua mari neamuri s-a lasat un mare razboi, incat pamantul a devenit rosu de sangele oamenilor si mov de cel al soparlelor. Paisprezece ani s-au luptat, pana cand intr-o zi, in mijlocul unei lupte au aparut dracii. Scorpioni iuti, demoni mareti, ingeri decazuti, dragoni rapizi, basiliscii puternici, si cate si mai cate neamuri de hidosenii, iar in fruntea lor, sarpele insusi, imbracat intr-o armura de neinfrant, si a carui colti distrugeau tot la simpla atingere. Au invins atat oamenii, cat si soparlele usor, maturand tot in fata lor, distrugand tot, asa ca cele doua neamuri s-au unit. Prima care a cazut a fost cetatea eterna a soparlelor. Neputinciosi in fata dracilor, ei au parasit-o, lasand-o prada mortii. Dar nici acesti draci nu erau de neinfrant. Sarpele si-a indreptat atentia spre cetatea stramoseasca a oamenilor, dar hoardele sale fusesere imputinate. Totusi intre timp, vrajitorii soparlelor aflasera cum poate fi infrant sarpele...
Trebuie spus ca intre oricare doua taramuri erau prapastii imense, ce duceau pana in mijlocul Pamantului. Peste aceste prapastii existau poduri, niste poduri facute de antici. Si sarpele nu putea fi distrus decat pe un astfel de pod. Si oamenii l-au distrus pe podul spre cetatea lor stramoseasca, dar podul s-a prabusit si nu s-au mai putut intoarce acolo. Era singurul pod. Dar dracii murisera. Toti.
Treizeci de ani mai tarziu, dracii s-au intors, condusi de paianjenii imensi. Acestia nu erau de neinfrant, dar erau multi si mult mai puternici decat orice aveau oamenii sau soparlele..
Pe atunci exista un om, un luptator simplu. Si intr-o zi acestui luptator i s-a intamplat ceva banal. S-a indragostit. Doar ca ceva deosebit a venit alaturi de aceasta dragoste. Magia. Aceea magie, din care e destul sa bei o singura cupa ca sa se distruga imperii, sa apara razboaie, sau sa se salveze vieti. Si el nu avea o cupa. Avea galaxii intregi de magie.
Dar mai era ceva. S-a speriat, dar nu de magie, de puterea ce o avea acum, de ce putea face, ci de dragoste. I-a fost frica. Frica de a fi distras, ca va fi omorat in batalie din neatentie, ca nu va mai fi cum era el. Si atunci si-a inchis sentimentele undeva adanc, inchise puternic, sa nu mai iasa niciodata. Sa moara acolo. Dar odata cu iubirea si magia, a inchis tot ce era el, tot ce credea, tot ce stia, tot ce voia. A ramas o armura goala, cu un bob de nisip in ea. O armura care lupta, ucidea, dar nu mai simtea nimic.
Dracii au fost infranti din nou. Intr-un fel. Cativa ani dupa aceea, acest luptator s-a gasit iar cu cea ce i-a pornit dragostea. Dracii erau de partea lor, iar pericolul mortii era departe. Ce nu era bine inainte, era perfect acum. Dar el nu mai putea sa se indragosteasca. A incercat sa deschida locul unde a inchis tot ce era el, dar n-a gasit decat frunze moarte.
Dar nu era totul perfect. Cineva il voia mort. Pe el si pe toti cei care ii erau apropiati. Cineva foarte puternic. Regele insusi. Si luptatorul nostru se va gasi vanat din toate partile, alaturi de doi prieteni si de Ea.

Carcera

Am intrat la carcera. Nu am mai fost intr-un loc ca asta de ani. Imi aduc aminte iar de colegi buni, de prietenii mei, de superiorii cretini, de tot ce a fost. De moarte, de frica, de viata, de iubire. Carcera poate inmuia si cele mai tari brute.
Se pare ca gardienii n-au mai invatat de mult smecherii noi. Ca de obicei, becul care fileaza, robinetul care nu se poate inchide, arcurile care ies din saltele, curentul din incapere, paturile gaurite, pernele pline de praf. Chestii mici care te scot din minti. Nu si pe noi. Desfiletam becul, sireturile devin dopuri pentru robinet, doi clesti rezolva rapid problema arcurilor, paturile si pernele le folosim ca sa blocam curentul, hainele devin paturi iar cutia de oxigen devine perna. E aproape comod.
A trecut jumatate de zi. Imi mai pierd timpul cu DRACK-ul, dar nu prea mult pentru ca il confisca daca il gasesc, si altul nu mai gasesc. M-am mai uitat pe celelalte intrari in asa-zisul meu "jurnal". Cat s-au schimbat lucrurile... Parca ieri eram un baietel pe Deneb care se juca in nisip, parca acum o ora m-am inrolat, parca acum doua minute mi-au murit parintii... Toata viata mea nu a fost decat o zi. N-am trait nici macar o zi...
-Luciane, da un pic DRACK-ul ala!
-Ce? Cum mama naibii de ai stiut?
-Stai cu patura in cap si faci multe miscari, deci erau doua variante. Ori te joci cu ce nu trebuie, ori ai un DRACK. Care e?
-Nu incetezi sa ma uimesti, Dane. Poftim.
-Ce faci, mai?
-Daca reusesc sa intru in rooter-ul principal, poate le jucam gardienilor o festa. Numai ei sa se distreze?
-Ai reusit?
-Da. Ce sa le facem, ce sa le facem? Hai sa-i udam. Dam drumul la extinctoare. Si, gata...
Banuiesc ca ar fi fost amuzant sa vedem fata gardienilor daca nu aparea o problema. Si anume ca Dan a pornit si extinctoarele din carcera. Suntem uzi pana la piele, stam intr-un fel de ploaie, si mai e si intuneric. Normal ca toti ne luam de Dan.
-Bai ametitule, ce ai facut?
-Am apasat butonul gresit...
-Cat de gresit?
-Cat sa dau drumul la toate extinctoarele de pe nava...
-Ce-ai facut?
Am izbucnit toti in ras. Un ditamai distrugatorul era acum udat leoarca. Ce imagine am fi fost pentru un inamic care ar fi fost prin zona. Problema s-a rezolvat, si noi am revenit in paturile noastre, dupa ce ne-am uscat atat noi cat si paturile. Am cazut iar in visare... Cate au fost, cate vor fi, habar nu am. M-am saturat sa ma plimb printre stele, vreau si eu o casa, cu peluza, cu bucatarie, cu televizor, o sotie, un caine ce trebuie spalat, un copil ce face numai nazbatii, trei prieteni buni, un pat adevarat, o pereche de blugi, niste muzica... Dar normal ca nu, Luciane!
Te-a mancat in zona dorsala, acum scarpina-te la ceafa.
-Bai paduchi de mansa, iesiti afara, vi s-a incheiat pauza. Duce-ti-va si face-ti-va o gaura, viermi spatiali!
Si cu aceste cuvinte rostite de stupidul nostru gardian mi-am revenit. Am iesit din carcera, si m-am indreptat direct spre cantina. Aveam nevoie de un "intaritor". Tipic colegilor mei, fiecare a facut ce l-a durut. Dan a plecat voios spre Mentenanta, are el ceva in minte. Ana s-a dus la zona de antrenament, vrea sa discute cu pustii care au iesit de pe mana noastra. Singurul mai abatut e Ovid. Prima oara la carcera. E dur intr-adevar. L-am expediat dupa Ana, e mult mai buna de mamica decat sunt eu de bona.

Inapoi la treaba

Au oasele mele... Dupa o luna de antrenamente cu nebunii astia nici nu ma mir. Nici unul din noi nu mai facuse un antrenament de vreo cativa ani. In afara de Ovid. Trezit, echiparea, marsul, reechiparea, antrenamente pe simulatoare, insusirea regulamentului, curse cu obstacole, zi de zi! Cand ajungem in pat, ei bine deja nu mai eram treji cand atingeam patul.

Ei, acum macar s-a terminat, dar intram la alte antrenamente. Macar nu ale noastre. Incununarea acestei luni de antrenamente va fi o luna in care va trebui noi sa antrenam recrutii. Noua ni s-au dat 20. Majoritatea nici nu stiu cum arata mansa navei, dar vor sa fie eroi. O sa vada ei ce inseamna sa lupti in spatiu. Eroi de tinichea! Problema e ca trebuie sa ii antrenam in trei probe, pilotat, mars si regulament. Si mai si concuram cu alte trei echipaje.
-Bai baieti, ce facem mai cu astia?
-Pai cred ca ar trebui sa incepem cu un orar.
-Avem o luna si trei probe. Hai sa fie o saptamana la fiecare si la urma o saptamana de... recapitulare.
-Ana, nu merge chiar asa. Pustii astia o sa fie aruncati direct in gura tunurilor dupa asta. Sincer, eu as zice sa ii antrenam trei saptamani la pilotaj, dar antrenamente dintre cele mai grele, si in ultima saptamana improvizam noi ceva la mars si regulament.
-Un pilot al GTVSA-ului trebuie sa stie sa marsaluiasca conform regulamentului! protesteaza Ovid.
-Poate prin fata lu' Sf. Petru. Eu sunt de acord cu tine Luciane.
-Merci Dane. Deci cum facem?
-Hai sa o facem!
-Dar...
-Nici un dar, Ovid! Cat ai stat tu la antrenamente la pilotaj?
-Doua luni!
-Ei au o luna pentru toate. Deci hai la treaba.
Si asa am si facut. Trei saptamani de antrenamente pe simulator. Si nu numai ce e normal. Cum se manevreaza nava, cum tragi, comenzile, cum pilotezi un bombardier, astea sunt chestii mici. Necesare dar mici. Le-am facut de toate. Lupte spatiale, 20 la 4. Bateam la baieti de rupeam. Cand vedeam ca se descurcau contra noastra, ii puneam impotriva navelor mari. Dupa aia, am inceput sa modificam modulele de antrenament. Bomba care distruge un distrugator dintr-o lovitura, nava de vanatoare care se teleporteaza, bombardierul cu viteza de interceptor, dar cu incarcatura imensa, nave de vanatoare cu bombe, nave mari cu scuturi. Astea nu exista. Dar nu stii ce gasesti pe camp. La final, a fost provocarea provocarilor. Ne-am adus colegii de escadroni, cei mai buni din cei mai buni, si i-am pus impotriva pustilor. Un 20 la 20 ca la carte. Dintre noi patru, Ovid a cazut primul, urmat de mine. Pustii au distrus 15 dintre noi, dar au pierdut. Totusi, crema cremelor aproape si-a luat bataie de la o mana de pusti. Antrenati de noi. Nu mai incapeam in costume de mandrie. In ultima saptamana am intrat in focuri. Ovid si-a luat vreo trei din ei si i-a pus la invatat regulamentul. Noi trei si restul recrutilor am ramas la mars.
In sfarsit a venit saptamana concurului. La pilotaj nu aveam nici o frica. Orice le vor arunca pustilor ei se vor descurca. La regulament aveam incredere in Ovid, si el era increzator. La mars ,insa, eram siguri ca o vom incasa. Nu se sincronizau, unii mai greseau pasii, si oricand se puteau dezechilbra. Si a inceput. La concursul de pilotaj a fost frumos. Toti cei 80 au fost pusi in lumea simulatorului, si asmutiti unul impotriva altora, echipele fiind cum au fost antrenate. Am batut usor, si cu numai doua pierderi. Comandantul navei a venit si ne-a felicitat imediat si a zis ca suntem cel mai bun echipaj din flota. La regulament n-am fost primii, dar nici locul doi nu e rau pentru cat au invatat baietii. La mars insa, a fost dezastru. Exact cum am preconizat, au fost nesincronizati, unii si-au uitat pasii si, ca sa punem capac, unul din ei s-a impiedicat si a cazut, tragand dupa el toata coloana. Acelasi comandant care venise si ne felicitase, a venit si ne-a spus ca suntem niste imbecili, si am incasat si doua zile de carcera. Asta e! Macar baietii se vor descurca.
-Hai baieti sa marsaluim prin fata lu' Sf. Petru si sa recitam regulamentul in fata inamicului, poate i s-o face mila si nu ne-o omori! astea au fost ultimele noastre cuvinte inainte sa intram la carcera.

... nu-i aici

Fragment din inregistrare video de la bordul distrugatorului Barta:
"-Ma intreb ce pifan de locotenent ne vor mai pune acum. Ei bine nu ma intreb ca stiu ca oricat de mult as incerca sa imi imaginez cat e de prost intotdeauna cei de la comandament ma depasesc.
-Stai linistita. Oare de ce nu te promoveaza pe tine sef de escadron?
-Pentru ca acolo sus sunt numai imbecili plini de testosteron care nu pot sa accepte o femeie ca sef de escadron, si inca la 89 Lei Albastri.
-Auzi?
-Da. Vine."
Asta discutau bunii mei fosti, actuali si viitori colegi, Ana si Dan, inainte sa ajung in sala de intrunire.
-Ana??! Dan??!
-Pici?
-Deci sa inteleg ca voi sunteti noul meu escadron?
-Bai baietas, da tu nu erai cumva seful expeditiei astea blestemate.
-Ca intotdeauna Ana, ai nimerit-o la fix. Eram. Acum sunt locotenentul vostru.
-In sfarsit un pic de distractie in Rai. Hai la o cantina, fac cinste.
-DAN!!! Inapoi. Avem putin de munca.
Nu-mi vine sa cred. Cum am putut sa dau iar peste astia doi. In timpul razboiului am fost colegi de escadron. Pe atunci eram patru. Cezar a murit in Capella.
Dan era bufonul grupului. Putea sa faca sa rada si niturile de pe nava. Dar era si un mecanic excelent, un negustor innascut (absolut orice voiai, iti putea face rost) si, ca toti, un pilot innascut.
Ana era liantul dintre noi. Nu am vazut-o niciodata pierzandu-si calmul si era destul sa se uite la noi ca sa ne calmam. Era si un strateg bun, oricum mai bun decat oricare din noi.
-Stati un pic. Suntem doar trei. Nu trebuia sa fim patru?
Se aude un batut din calcaie urmat de o voce care ziceai ca apartine unui muribund.
-Soldat Ovid Max raporteaza ca s-a prezentat la datorie la Escadronul 89 Lei albastri, echipajul trei si e gata de lupta.
Totul spus atat de repede si de tare incat am crezut ca va absorbi tot aerul din incapere. Eu mi-am varsat bautura pe mine, Dan a cazut jos iar Ana mai avea putin si sarea in picioare in pozitie de drepti. Daca nu aluneca pe podea si nu cadea peste Dan.
-Bai gagauta de doi lei, ce naiba iti veni sa ne sperii asa?
Respectivul continua pe acelasi ton de spanzurat.
-Domnule locotent, raportez ca nu am dorit sa va sperii.
-Daca mai scoti un singur cuvant regulamentar te iau la puricat pana la oase, ca o sa iti para rau ca nu le-ai scos ca sa le speli regulamentar! De unde naiba vii?
-Sirius, baza 15.
-Asta explica multe. Pe loc repaus, Ovid!
L-am pus la masa si mai mult cu forta am aflat ca are douazeci de ani si ca a fost dat la unitate pentru ca a furat o masina. Ori asta, ori inchisoarea. Avea sa fie al patrulea membru al echipei.

Sfarsitul...

Rasturnare de situatie... Deja m-am obisnuit. Doamne ce lume.
Pe scurt, in ultimele douazeci si patru de ore a avut loc inca o lovitura de stat soldata cu schimbarea presedintelui. Pe mine nu ma prea intereseaza lucrurile astea daca ma lasa in pace. Dar nu... Eram prea apreciat de fostul. Asa ca am fost informat ca voi fi inlocuit cu un alt comandant. L-am verificat. E un pusti de abia iesit de la cea mai buna academie cu medii extraordinare. Dar experienta mai zero.
-Sefu', au venit.
-Deja???Trebuiau sa ajunga in doua zile.
Nici nu apuc sa termin bine fraza ca respectivul si intra in camera cu inca doua persoane.
-Buna ziua. Sunteti comandantul Lucian?
-Banuiesc ca eram. Si dumneavoastra sunteti...
-Ark Dha'Jhor. Inlocuitorul dumneavoastra.
M-am uitat bine la el. Cu un cap mai scund ca mine, par tuns militareste, de abia ras, bine facut. Un nas carn atarna pe fata lui ca un glob de Craciun, gura nu era altceva decat doua linii... Pentru un racan acesta ar fi fost un ofiter de groaza. Inspira respect. Dar am mai avut de-a face cu de astia. Numai gura e de ei. Banuiesc ca n-a tras niciodata cu armele de pe nava... in altii.
-Bun, dar eu incotro??
-Sunteti numit comandant militar in sistemul Wolf 129.
Au! Wolf 129 e un sistem indepartat, in mare parte nelocuit in afara de cateva operatiuni miniere.
-Am aici actul de transfer. Din pacate nu am avut timp sa il completez si e inca in blanc.
Deodata o idee luceste intr-un colt al mintii. Ii dau imediat drumul.
-Daca e asa cer sa fiu transferat ca sef de escadron la 89 Lei Albastri.
Un moment de tacere. Nenorocitul cantareste situatia.
-Sunt de acord. Voi vorbi cu superiorii mei. Va rog sa eliberati biroul si cabina.
Dupa care iese. Fiecare dintre noi e convins ca l-a batut pe celalalt. Faptul ca voiau sa ma mute pe Wolf 129 insemna ca voiau sa scape de mine. Dar propunerea mea le convine mai mult. 89 Lei Albastri e escadronul care e intotdeauna aruncat in mijlocul luptei, unde e mai greu, si cu putin noroc puteam sa mor si sa ii si ajut. Dar am mai fost sef de escadron la ei. Si inca ma mai descurc cu Erineys-urile. Macar raman langa baieti.

Oare?

Bun. In sfarsit un moment de liniste. Cum sa zic? A inceput nebunia. In cadrul consiliului nu numai ca cei 6 si-au etalat tot ce aveau mai bun dar si proastele maniere si slaba diplomatie. De voie, de nevoie am intrat in alianta cu trei dintre ei.
Azi au inceput raidurile asupra Vaxarilor. Sase corvete si doua distrugatoare au iesit din subspatiu langa una din planetele lor, au pulverizat ce armatica era pe acolo si au cucerit planeta cu pierderi usoare. Totusi, Actium a fost avariat grav si a fost retrasa pentru reparatii.
Cat despre mine, ei bine, de la intalnirea cu stelele parca mi s-a luat un val de pe ochi. Pana acum tanjeam dupa lumina, dupa stele, soare, dupa o viata normala. Si cand in sfarsit mi s-a oferit sansa de a le primi le-am gasit mai goale de sens si insemnatate decat nimicul care il am aici. Mi-am amintit cine imi erau prieteni, cine m-a vegheat noapte de noapte, ce mi-a salvat viata de mii de ori. Si n-a fost nici viata, nici lumina, nici stelele, niciuna din astea. Prietenii mei imi sunt camarazi, si am lupta unul pentru altul pana la moarte si poate si dupa. Doamne ce gol suna cuvintele mari cand sunt zise de prea multe ori... Intunericul m-a vegheat noapte de noapte, nu lumina. A fost singurul care, atunci cand imi era frica, n-a lovit in mine, nu m-a ranit si nu si-a batut joc de mine. Doar a stat. Intunericul e un prieten. Unul care e oricand langa tine, sub tine, peste tine...
Ce mi-a salvat viata de atatea ori? Simplu, navele.
Dar, oricat de lei am fi, oricat de neinfricati sau nepasatori, tot ne lipseste dragostea... Nu acea dragoste carnala, obscena, falsa si inchistata in nesinceritate, ci, ei bine nici eu nu pot sa o descriu.

Eu

Maine am prima conferinta a celor sase colaboratori. Da, sase imperii, aliante, federatii sau ce o mai fi se vor intalni maine sa hotarasca soarta a miliarde. Suna patetic, nu? Asa imi suna si mie dar trebuie. Baietii au aranjat noile DRACK-uri ca sa fie portabile asa ca o sa tin jurnalul asta peste tot. In doua ore plec.
-Ce naiba? Bai ce vrei mah?
-Stai cuminte!
-Merk??? Ce faci omul lui Dumnezeu??? Eu trebuia sa fiu pe transportor pe drum spre locul de reuniune!
-Stiu!
-Pai si atunci?
-Priveste!
Niste precizari. UAU!!! Da, subordonatul meu, un om de altfel sters ma rapise si ma adusese la bordul unei vechi nave de lupta terrane. Cu care tocmai am iesit din nebuloasa. Stelele mele... Doamne cat sunt de frumoase. Oare de ce a trebuit EU sa vin aici, oare de ce a trebuit EU sa ma schimb din cine eram, oare de ce a trebuit sa renunt la bucurie, la dragoste, LA VIATA??? Deodata imi ajunge in minte un gand plapand, timid. Dar daca nu m-am schimbat. poate eu asa am fost dintotdeauna. Nimeni nu m-a schimbat. Nici o carte, nici un razboi, nimic nu are puterea sa schimbe un om asa cum credeam ca m-am schimbat. Deodata am simtit pe spate acele furnicaturi placute, electrizante care le simt cand sunt in situatii grele si imi dau drumul la toata energia. Am ramas cateva minute in admiratie si dupa aceea mi-am amintit de pozna colegului.
-Bine, bine, dar ce naiba faci mah? Cand o sa vada ca o sa lipsesc o sa trimita o intreaga flota pe urmele noastre.
Nu mi-a raspuns dar mi-a intins castile de la comunicator. Am avut dreptate. Gasca de la baza se dadea de ceasul mortii pentru ca eu lipseam.
-Aici Ktistai228, ma receptionezi baza?
-Aici baza, va receptionam clar si tare. Unde sunteti?
Pentru prima oara ma enerva limbajul acesta respectuos si toate celea.
-Baza, sunt bine si ma indrept spre locul de intrunire.
-Cum va recunoastem?
-Doua lucruri. Unu: daca mai zici "va" ajungi la Mentenanta si doi sunt intr-un Ulysse.
-Am inteles!
Acum ca am rezolvat o problema trebuia sa il iau pe Merk la suturi.
-Merk! Vino putin! Ce ti-a venit sa actionezi asa?
-Sefule, sa stii ca daca iti pui jurnalul pe reteaua principala poate sa il citeasca oricine. Eu am avut curiozitatea si m-am gandit ca sunt pe aici niste prieteni catre a-ti vrea sa ii revedeti. Si ca sa va dau un sfat mai lasati naibii figurile alea de stil ca strica tot farmecul.
-Aminteste-mi sa-ti dau o marire de salariu si o sapuneala zdravana cand ajungem la baza.
In sfarsit am ajuns la locul de intrunire. O statie Arcadia echipata cu tot ce inseamna lux in galaxia asta. Dar mai era de munca.

Un ratacitor

Ok. Trebuie sa fac asta.
Inca o intrare in acest asa zis jurnal. Franc fiind, trebuie sa recunosc ca m-am simtit mai bine. Inca o poveste care as fi preferat sa ramana numai a mea.
M-am nascut pe Deneb, acum douazeci si opt de ani. Acolo am crescut, am trait, am iubit prima oara. Un lucru care m-a frapat a fost ca in clasa a patra am facut un test ADN si rezultatele mi-au spus un lucru ciudat. 35.65% din mine e dac. Da, apartin unei populatii antice. Un asemenea lucru e foarte ciudat incat gradul de metisare de pe coloniile pamantesti e imens. Am tacut si am trecut mai departe, nestiind ce imi va rezerva soarta.
Dupa aceea a urmat acel incident blestemat. Nu vreau sa il mai repet. M-am inrolat dupa doua zile de la aflarea vestii. L-am lasat pe Bicky pe strada si am plecat cu nimic altceva decat hainele de pe mine si o dorinta nestapanita. Doua luni am facut pregatiri si antrenamente. Cand in sfarsit am fost gata sa intru in lupta am fost repartizat la 53 Capete de Ciocan pe nava amiral a flotei a 3-a, Aquitane. Ne-au plimbat prin toata galaxia. Am fost primii care am intrat in nebuloasa. De atunci am inceput sa am cosmaruri. In cele mai multe eram in casa mea, cu iubita mea in brate, mama in bucatarie si tata in garaj si era frumos si iubeam viata. Deodata se lasa o ceata ciudata, albastra si inghite incet totul. Prima oara pe tata, apoi pe mama, iubita mea, casa, toata viata mea, lasandu-ma singur si ratacind in nimic pentru totdeauna. In altele visam ca oriunde mergeam ma urmarea o umbra, dar care in loc sa dispara in lumina, ea aparea din ce in ce mai bine pronuntata. Am fost sigur ca acolo voi muri. Ca nu voi mai iesi din acel joc de fantasme. Cand am iesit, nu am avut timp sa ma bucur. Shivanii atacau cu toata forta, cu 81 de Jugernauth-uri, nave atat de mari si de puternice incat nu aveau rival. A trebuit sa sacrificam Capella ca sa ii oprim. Am fost ultimul care a iesit din acel sistem. Shivanii au determinat o supernova si au distrus intreg sistemul solar. Am iesit cum am putut. Cand am ajuns pe cealalta parte am avut parte de o imagine de cosmar. Cateva nave inamice trecusera si acum ne atacau. Flota noastra era pulbere stelara. Nu stiu cum i-am invins, a fost ca un vis. Mi s-a zis ca am distrus doua crucisatoare si ca atunci cand m-au recuperat eram pe jumatate mort.
M-am intors acasa si am facut ce am facut. Cand am ajuns la baza flotei de pe Deneb tipii m-au trimis pe Aldebaran, planeta-capitala a GTVA-ului. Nu mi-a mai pasat de nimic in afara de munca. Eram privit ca un muncitor excelent dar un prieten de doi bani. La doi ani dupa terminarea celui de-al doilea razboi cu Shivanii a avut loc poate cel mai ciudat incident din istoria noastra.
O zi la fel de obisnuita si de tampita ca oricare alta. Ei bine, nu chiar. Ne duceam in Altair la o conferinta a Aliantei. Incepusem sa imi revin, oarecum. In mod corect ar fi trebuit sa stau intr-un transportor cu ceilalti participanti, dar am tras niste sfori si mi s-a dat un Myrmidon pentru a-l pilota. Ce bine era sa fiu iarasi in spatele mansei. Mi-au revenit in memorie atat lucruri bune, glumele cu colegii, noptile pierdute in cantina dupa o lupta grea, dar si tragediile, distrugerea Psamtikului, anihilarea Colossusului in fata mea, distrugerea Capellei. Asa, pierdut in ganduri am ajuns in Altair. Inainte sa andocam cu nava gazda a aparut din subspatiu un distrugator Shivan. Comandantul navei gazda era un mosulet de treaba dar imbatranit si fara habar de cum se purta un razboi modern. A incercat el sa dea cateva comenzi dar erau aproape sinucigase. Ne-am adunat pentru atac. Zece nave de lupta contra unui colos de patru kilometri. N-aveam nici o sansa. Dar eram hotarati sa luptam cat sa le dam timp celorlalti sa scape. Deodata se aud in casti niste zgomote ciudate urmate de niste cuvinte...umane.
- Aici distrugatorul Shivan Karyeila. Nave aliate, nu trageti. Am venit intr-o misiune diplomatica. -Ce?? Baieti, aveti grija. Shivanii nu vorbesc terrana.
-Multumita lui Aken Bosch avem un modulator care va permite sa ne intelegeti. Si invers.
Aken Bosch. Imbecilul care a pornit revolutia. Tiranul datorita caruia au murit saisprezece milioane de oameni, printre care si parintii mei primea credit pentru o inventie care nici nu era a lui.
Deodata se aude vocea presedintelui consiliului. Deja ma certasem si cu el.
-Poftiti la bord. Va asteptam.
Lovitura de teatru. Cei care aproape ne-au anihilat de doua ori, care ne-au omorat semenii, acum erau asteptati!!! Atunci, acolo, s-a semnat actul de desfiintare a GTVA-ului si de infiintare a GTVSA-ului. De atunci Shivanii ne-au fost cei mai buni prieteni.
Atunci m-am revoltat si eu. Aaaaaahhh! Ura aceea rece, ura oamenilor, calculata, metodica si neiertatoare. In loc sa ma inrosesc la fata si sa imi pierd calmul, l-am castigat, impreuna cu setea de razbunare, si drumul ratacirii.

Ne vom revedea...

Blestemata nebuloasa... M-am saturat, VREAU SA IES!!! Daca are dreptate psihologul navei trebuie sa ma descarc. Sa spun povestea mea cuiva. O poveste care n-a interesat pe nimeni.
Acum treizeci si noua de ani Armata Galactica Terrana si Flota Parlamentare Vasudana erau deja in razboi de paisprezece ani. Amandoua in pragul colapsului, aproape distruse. Apoi au aparut Shivanii. Oamenii si acesti Vasudani au format repede o alianta subreda pentru ai opri. Degeaba. Au distrus Vasuda Prime si i-am oprit de la a distruge Pamantul, dar cu pretul pierderii contactului cu acesta. Dupa treizeci si doi de ani aceasta fragila alianta a fost iar pusa la incercare doar ca din interior. Trei sisteme s-au revoltat si au inceput rebeliunea. Tatal meu a fost printre primii cazuti la lupta de la Paterson. Au reusit si i-au gasit trupul si mama a plecat sa il aduca acasa sa il inmormantam... N-ar fi trebuit sa o las. Rebelii au atacat transportorul ei si i-au imprastiat pe amandoi in spatiul rece.
GATAAAAAAAAAAAAAA!!! Nu mai vreau sa imi amintesc! Doare prea tare!! Dar trebuie. M-am inrolat si am luptat . Ucideam orice era de cealalta parte a baricadei cu setea unui ucigas... Dar credeam ca o sa redevin cum eram dupa ce se va termina. Cand s-a terminat toata nebunia s-au intors Shivanii. Aproape ca ne-au exterminat dar i-am oprit. Pana data viitoare. M-am reintors acasa. Incredibil cum plantele de pe Pamant s-au adaptat asa de bine pe Deneb. Caisul inflorise, merii inmugurisera... Mi se parea ca o sa fiu iar normal. Totusi ma simteam singur . Singura persoana la care m-am gandit a fost iubita mea. Plecasem din bratele ei si ma dusesem direct in cele ale miresei in doliu.
Am batut timid la usa. Mi-a raspuns chiar ea. Si-a aratat in mica deschizatura a usii fata.
-Buna ziua. Cine sunteti? Nu ma mai cunostea.
-Nu ma mai tii minte?
-Ar trebui?
-Lucian ma numesc.
-Luci!!!
Mi-a sarit in gat, m-a invitat in casa, n-am mai stiut de noi o zi intreaga. Dar eu nu mai puteam simti nimic. Am plecat de la ea si m-am dus direct la baza flotei. Am cerut un loc de munca cat mai departe. Cat mai departe de iubire, de fericire, de amintiri. Cat mai departe... Am fost trimis pe planeta capitala. Am avansat repede prin ranguri pentru ca munceam zi si noapte, faceam orice ca sa uit. Dar la o sedinta am contrazis un personaj ciudat care a aparut de nicaieri la noi. Era chiar presedintele de consiliu al aliantei. Eram stimat de toti deci nu ma putea inlatura asa ca solutia sa a fost perfecta. Tocmai descoperisem calea catre o noua galaxie si m-a numit comandantul expeditiei. Mi s-a dat o baza saracacioasa intr-o centura de asteroizi si mi-a dat cele mai vechi nave aflate la dispozitia sa. De fapt nava care trebuia sa ma duca acolo era "aranjata". Trebuia sa explodeze la zece secunde dupa ce intram in subspatiu... Numai norocul si un prieten bun m-au salvat. Presedintele a fost inlaturat si inlocuit. Noul presedinte m-a vazut ca un erou si mi-a lasat mana libera. Mi-am mutat baza intr-o nebuloasa. N-am mai iesit de aici de doi ani.
Nu mi-am mai vazut stelele, iubitele mele stele.Nu vad decat cum joaca fantasmele trecutului in spatele geamului din cabina mea, o avertizare muta de dincolo si in care ne vom pierde cu totii. Ce se aude? Suna telefonul. Daca nici macar in timpul liber nu ma lasa in pace ii mananc pe baieti:
-Alo?
-Ai plecat demult fara sa zici un cuvant...
-Ah, tu.. Intelege-ma, nu voiam sa suferi...
-Te-am iubit, te-am iubit prostutule si te iubesc si acum. Vin-o inapoi!
-Da, dar eu numai sunt acel pe care l-ai iubit, eu sunt o fiara, o armura goala in care a mai ramas doar un bob de nisip.
-Nu vorbi asa!
-Nu pot! Nu pot! Te rog, daca m-ai iubit intelege-ma si uita-ma!
-Nimic din ce iti voi zice nu iti va alina durerea, nu?
-Nu! Doar o va intarata.
-Atunci adio! Dar tine minte ceva...
-Ce...?
-Undeva, candva, ne vom revedea...