Oare?

Bun. In sfarsit un moment de liniste. Cum sa zic? A inceput nebunia. In cadrul consiliului nu numai ca cei 6 si-au etalat tot ce aveau mai bun dar si proastele maniere si slaba diplomatie. De voie, de nevoie am intrat in alianta cu trei dintre ei.
Azi au inceput raidurile asupra Vaxarilor. Sase corvete si doua distrugatoare au iesit din subspatiu langa una din planetele lor, au pulverizat ce armatica era pe acolo si au cucerit planeta cu pierderi usoare. Totusi, Actium a fost avariat grav si a fost retrasa pentru reparatii.
Cat despre mine, ei bine, de la intalnirea cu stelele parca mi s-a luat un val de pe ochi. Pana acum tanjeam dupa lumina, dupa stele, soare, dupa o viata normala. Si cand in sfarsit mi s-a oferit sansa de a le primi le-am gasit mai goale de sens si insemnatate decat nimicul care il am aici. Mi-am amintit cine imi erau prieteni, cine m-a vegheat noapte de noapte, ce mi-a salvat viata de mii de ori. Si n-a fost nici viata, nici lumina, nici stelele, niciuna din astea. Prietenii mei imi sunt camarazi, si am lupta unul pentru altul pana la moarte si poate si dupa. Doamne ce gol suna cuvintele mari cand sunt zise de prea multe ori... Intunericul m-a vegheat noapte de noapte, nu lumina. A fost singurul care, atunci cand imi era frica, n-a lovit in mine, nu m-a ranit si nu si-a batut joc de mine. Doar a stat. Intunericul e un prieten. Unul care e oricand langa tine, sub tine, peste tine...
Ce mi-a salvat viata de atatea ori? Simplu, navele.
Dar, oricat de lei am fi, oricat de neinfricati sau nepasatori, tot ne lipseste dragostea... Nu acea dragoste carnala, obscena, falsa si inchistata in nesinceritate, ci, ei bine nici eu nu pot sa o descriu.