A fost odata...

A fost odata ca niciodata oamenii, niste luptatori bravi si puternici, aparandu-si pamanturile cu fierul sabiilor lor, gata sa moara pentru ce considerau ei drag. Si mai erau pe atunci si soparlele scheletice, un neam de vrajitori, dar si de luptatori, agili si destepti. Si intre aceste doua mari neamuri s-a lasat un mare razboi, incat pamantul a devenit rosu de sangele oamenilor si mov de cel al soparlelor. Paisprezece ani s-au luptat, pana cand intr-o zi, in mijlocul unei lupte au aparut dracii. Scorpioni iuti, demoni mareti, ingeri decazuti, dragoni rapizi, basiliscii puternici, si cate si mai cate neamuri de hidosenii, iar in fruntea lor, sarpele insusi, imbracat intr-o armura de neinfrant, si a carui colti distrugeau tot la simpla atingere. Au invins atat oamenii, cat si soparlele usor, maturand tot in fata lor, distrugand tot, asa ca cele doua neamuri s-au unit. Prima care a cazut a fost cetatea eterna a soparlelor. Neputinciosi in fata dracilor, ei au parasit-o, lasand-o prada mortii. Dar nici acesti draci nu erau de neinfrant. Sarpele si-a indreptat atentia spre cetatea stramoseasca a oamenilor, dar hoardele sale fusesere imputinate. Totusi intre timp, vrajitorii soparlelor aflasera cum poate fi infrant sarpele...
Trebuie spus ca intre oricare doua taramuri erau prapastii imense, ce duceau pana in mijlocul Pamantului. Peste aceste prapastii existau poduri, niste poduri facute de antici. Si sarpele nu putea fi distrus decat pe un astfel de pod. Si oamenii l-au distrus pe podul spre cetatea lor stramoseasca, dar podul s-a prabusit si nu s-au mai putut intoarce acolo. Era singurul pod. Dar dracii murisera. Toti.
Treizeci de ani mai tarziu, dracii s-au intors, condusi de paianjenii imensi. Acestia nu erau de neinfrant, dar erau multi si mult mai puternici decat orice aveau oamenii sau soparlele..
Pe atunci exista un om, un luptator simplu. Si intr-o zi acestui luptator i s-a intamplat ceva banal. S-a indragostit. Doar ca ceva deosebit a venit alaturi de aceasta dragoste. Magia. Aceea magie, din care e destul sa bei o singura cupa ca sa se distruga imperii, sa apara razboaie, sau sa se salveze vieti. Si el nu avea o cupa. Avea galaxii intregi de magie.
Dar mai era ceva. S-a speriat, dar nu de magie, de puterea ce o avea acum, de ce putea face, ci de dragoste. I-a fost frica. Frica de a fi distras, ca va fi omorat in batalie din neatentie, ca nu va mai fi cum era el. Si atunci si-a inchis sentimentele undeva adanc, inchise puternic, sa nu mai iasa niciodata. Sa moara acolo. Dar odata cu iubirea si magia, a inchis tot ce era el, tot ce credea, tot ce stia, tot ce voia. A ramas o armura goala, cu un bob de nisip in ea. O armura care lupta, ucidea, dar nu mai simtea nimic.
Dracii au fost infranti din nou. Intr-un fel. Cativa ani dupa aceea, acest luptator s-a gasit iar cu cea ce i-a pornit dragostea. Dracii erau de partea lor, iar pericolul mortii era departe. Ce nu era bine inainte, era perfect acum. Dar el nu mai putea sa se indragosteasca. A incercat sa deschida locul unde a inchis tot ce era el, dar n-a gasit decat frunze moarte.
Dar nu era totul perfect. Cineva il voia mort. Pe el si pe toti cei care ii erau apropiati. Cineva foarte puternic. Regele insusi. Si luptatorul nostru se va gasi vanat din toate partile, alaturi de doi prieteni si de Ea.