... nu-i aici

Fragment din inregistrare video de la bordul distrugatorului Barta:
"-Ma intreb ce pifan de locotenent ne vor mai pune acum. Ei bine nu ma intreb ca stiu ca oricat de mult as incerca sa imi imaginez cat e de prost intotdeauna cei de la comandament ma depasesc.
-Stai linistita. Oare de ce nu te promoveaza pe tine sef de escadron?
-Pentru ca acolo sus sunt numai imbecili plini de testosteron care nu pot sa accepte o femeie ca sef de escadron, si inca la 89 Lei Albastri.
-Auzi?
-Da. Vine."
Asta discutau bunii mei fosti, actuali si viitori colegi, Ana si Dan, inainte sa ajung in sala de intrunire.
-Ana??! Dan??!
-Pici?
-Deci sa inteleg ca voi sunteti noul meu escadron?
-Bai baietas, da tu nu erai cumva seful expeditiei astea blestemate.
-Ca intotdeauna Ana, ai nimerit-o la fix. Eram. Acum sunt locotenentul vostru.
-In sfarsit un pic de distractie in Rai. Hai la o cantina, fac cinste.
-DAN!!! Inapoi. Avem putin de munca.
Nu-mi vine sa cred. Cum am putut sa dau iar peste astia doi. In timpul razboiului am fost colegi de escadron. Pe atunci eram patru. Cezar a murit in Capella.
Dan era bufonul grupului. Putea sa faca sa rada si niturile de pe nava. Dar era si un mecanic excelent, un negustor innascut (absolut orice voiai, iti putea face rost) si, ca toti, un pilot innascut.
Ana era liantul dintre noi. Nu am vazut-o niciodata pierzandu-si calmul si era destul sa se uite la noi ca sa ne calmam. Era si un strateg bun, oricum mai bun decat oricare din noi.
-Stati un pic. Suntem doar trei. Nu trebuia sa fim patru?
Se aude un batut din calcaie urmat de o voce care ziceai ca apartine unui muribund.
-Soldat Ovid Max raporteaza ca s-a prezentat la datorie la Escadronul 89 Lei albastri, echipajul trei si e gata de lupta.
Totul spus atat de repede si de tare incat am crezut ca va absorbi tot aerul din incapere. Eu mi-am varsat bautura pe mine, Dan a cazut jos iar Ana mai avea putin si sarea in picioare in pozitie de drepti. Daca nu aluneca pe podea si nu cadea peste Dan.
-Bai gagauta de doi lei, ce naiba iti veni sa ne sperii asa?
Respectivul continua pe acelasi ton de spanzurat.
-Domnule locotent, raportez ca nu am dorit sa va sperii.
-Daca mai scoti un singur cuvant regulamentar te iau la puricat pana la oase, ca o sa iti para rau ca nu le-ai scos ca sa le speli regulamentar! De unde naiba vii?
-Sirius, baza 15.
-Asta explica multe. Pe loc repaus, Ovid!
L-am pus la masa si mai mult cu forta am aflat ca are douazeci de ani si ca a fost dat la unitate pentru ca a furat o masina. Ori asta, ori inchisoarea. Avea sa fie al patrulea membru al echipei.

Sfarsitul...

Rasturnare de situatie... Deja m-am obisnuit. Doamne ce lume.
Pe scurt, in ultimele douazeci si patru de ore a avut loc inca o lovitura de stat soldata cu schimbarea presedintelui. Pe mine nu ma prea intereseaza lucrurile astea daca ma lasa in pace. Dar nu... Eram prea apreciat de fostul. Asa ca am fost informat ca voi fi inlocuit cu un alt comandant. L-am verificat. E un pusti de abia iesit de la cea mai buna academie cu medii extraordinare. Dar experienta mai zero.
-Sefu', au venit.
-Deja???Trebuiau sa ajunga in doua zile.
Nici nu apuc sa termin bine fraza ca respectivul si intra in camera cu inca doua persoane.
-Buna ziua. Sunteti comandantul Lucian?
-Banuiesc ca eram. Si dumneavoastra sunteti...
-Ark Dha'Jhor. Inlocuitorul dumneavoastra.
M-am uitat bine la el. Cu un cap mai scund ca mine, par tuns militareste, de abia ras, bine facut. Un nas carn atarna pe fata lui ca un glob de Craciun, gura nu era altceva decat doua linii... Pentru un racan acesta ar fi fost un ofiter de groaza. Inspira respect. Dar am mai avut de-a face cu de astia. Numai gura e de ei. Banuiesc ca n-a tras niciodata cu armele de pe nava... in altii.
-Bun, dar eu incotro??
-Sunteti numit comandant militar in sistemul Wolf 129.
Au! Wolf 129 e un sistem indepartat, in mare parte nelocuit in afara de cateva operatiuni miniere.
-Am aici actul de transfer. Din pacate nu am avut timp sa il completez si e inca in blanc.
Deodata o idee luceste intr-un colt al mintii. Ii dau imediat drumul.
-Daca e asa cer sa fiu transferat ca sef de escadron la 89 Lei Albastri.
Un moment de tacere. Nenorocitul cantareste situatia.
-Sunt de acord. Voi vorbi cu superiorii mei. Va rog sa eliberati biroul si cabina.
Dupa care iese. Fiecare dintre noi e convins ca l-a batut pe celalalt. Faptul ca voiau sa ma mute pe Wolf 129 insemna ca voiau sa scape de mine. Dar propunerea mea le convine mai mult. 89 Lei Albastri e escadronul care e intotdeauna aruncat in mijlocul luptei, unde e mai greu, si cu putin noroc puteam sa mor si sa ii si ajut. Dar am mai fost sef de escadron la ei. Si inca ma mai descurc cu Erineys-urile. Macar raman langa baieti.

Oare?

Bun. In sfarsit un moment de liniste. Cum sa zic? A inceput nebunia. In cadrul consiliului nu numai ca cei 6 si-au etalat tot ce aveau mai bun dar si proastele maniere si slaba diplomatie. De voie, de nevoie am intrat in alianta cu trei dintre ei.
Azi au inceput raidurile asupra Vaxarilor. Sase corvete si doua distrugatoare au iesit din subspatiu langa una din planetele lor, au pulverizat ce armatica era pe acolo si au cucerit planeta cu pierderi usoare. Totusi, Actium a fost avariat grav si a fost retrasa pentru reparatii.
Cat despre mine, ei bine, de la intalnirea cu stelele parca mi s-a luat un val de pe ochi. Pana acum tanjeam dupa lumina, dupa stele, soare, dupa o viata normala. Si cand in sfarsit mi s-a oferit sansa de a le primi le-am gasit mai goale de sens si insemnatate decat nimicul care il am aici. Mi-am amintit cine imi erau prieteni, cine m-a vegheat noapte de noapte, ce mi-a salvat viata de mii de ori. Si n-a fost nici viata, nici lumina, nici stelele, niciuna din astea. Prietenii mei imi sunt camarazi, si am lupta unul pentru altul pana la moarte si poate si dupa. Doamne ce gol suna cuvintele mari cand sunt zise de prea multe ori... Intunericul m-a vegheat noapte de noapte, nu lumina. A fost singurul care, atunci cand imi era frica, n-a lovit in mine, nu m-a ranit si nu si-a batut joc de mine. Doar a stat. Intunericul e un prieten. Unul care e oricand langa tine, sub tine, peste tine...
Ce mi-a salvat viata de atatea ori? Simplu, navele.
Dar, oricat de lei am fi, oricat de neinfricati sau nepasatori, tot ne lipseste dragostea... Nu acea dragoste carnala, obscena, falsa si inchistata in nesinceritate, ci, ei bine nici eu nu pot sa o descriu.